Cronicile Ucigasului de Regi: Numele vântului, de Patrick Rothfuss – Recenzie

A venit în sfârșit timpul scrierii recenziei pentru această carte. Cei dintre voi care ne urmăriți pe facebook cu siguranță ați observat că de vreo 2 luni o tot țin cu The Name of the Wind cam o dată la 5 postări. Astă nu pentru că e singura mea carte din bibliotecă, ci pentru că efectiv de vreo 2 luni încerc să o termin.IMG_20171228_124305
Asta nu pentru că e o carte proastă, ci dimpotrivă. Am realizat însă că e destul de greu să citești la fel de mult pe cât ți-ai dori atunci când viața ta se împarte între servici, facultate, timp petrecut cu familia, plimbări, seriale (urmează o recenzie și la Penny Dreadful). Nu o mai lungesc mult cu această introducere, deci haideți să vă prezint ceea ce se întâmplă în carte și care este motivul pentru care mi-aș dori să o văd ecranizată într-un serial asemeni lui  The Game of Thrones.

The Name of the Wind face parte dintr-o serie de 3 cărți (a treia nu a apărut încă) numită The Kingkiller Chronicles. Cele 3 cărți cuprind povestea lui Kvothe spusă pe parcursul a trei zile. Acesta este un personaj cu părul de culoare roșu aprins, considerat de unii ca fiind cel mai de temun demon, iar de alții erou. În fiecare zi hangiul Kote dictează scribului său povestea ce pare la început atât de îndepărtată în trecut, dar care spre sfârșitul cărții pare să prindă formă materială în prezent, prin atacul unor demoni. The Name of the Wind se concentrează pe zilele copilăriei și adolescenței lui Kvothe, înainte de a deveni temutul personaj care avea să stârnească atâtea legenede. Carismatic și plin de talent actoricesc, moștenit de la părinții săi trubaduri, cu o înclinație către muzică și către instrumentele muzicale, Kote se va folosi de aceste talente pentru a pune în scenă marea sa poveste, istorising cum Kvothe s-a folosit la rândul său de toate aceste atuuri în trecut. Copil fiind, într-o zi ce nu părea deloc deosebită de oricare alta, Kvothe a descoperit caravana familiei sale distrusă și mistuită complet de focul albastru lăsat în urmă de The Chandrian, personaj aproape mitologic care pare a fi cel mai de temut demon din universul conturat de Rothfuss. Rămas orfan, acesta va ajunge să își trăiască viața pe străzile dintr-un oraș apropiat, cunoscând umilința, foamea fără de astâmpăr, dar și nevoia de a fura pentru a putea trăi.

Dorința de a își depăși condiția, dar și setea de răzbunare și de găsire a creaturii care i-a îndepăratat într-un mod atât de brutal părinții, Kvothe speră că va reuși să fie acceptat la Universitate, acolo unde este adăpostită o arhivă uriașă care ar putea conține informații despre Chandrian. Este acceptat în urma unui test, iar de aici povestea a început să îmi amintească într-un oarecare aspect de Harry Potter. Asta se datorează faptului că Kvothe va începe să își devolte abilitățile de a lega legături simpatetice între obiecte, lucru ce seamănă destul de mult cu magia, îmbinând totodată și o latură de natură matematică, pentru că fiecare obiect trebuie să aibă un anumit procent de legătură între el și un alt obiect pentru ca magia să funcționeze.

Să nu credeți că dacă Kote/Kvothe este cel care spune povestea, asta însemnă că cititorii vor descoperi doar o istorie monotonă, lipsită de alte personaje. Kvothe nu dă deloc dovadă de egoism, reușind să contureze prin intermediu cuvintelor sale personaje secundare mai remarcabile decât alte personaje principale din alte romane. Voi aminti aici un personaj feminin misterior, despre care s-ar putea scrie o a patra carte, Denna, femeia care reușește să cucerească cu șarmul ei inimile bărbaților, făcându-i să tânjească după ea. Probabil prin aceleași farmece reușește să îl cucerească și pe Kvothe, trezind în inima lui sentimente foarte profunde pentru un adolescent care nu are nici o treabă cu femeile. Misterul cu care este conturată această creatură, modul în care dispare și apare din viața lui Kvothe m-au făcut să îmi pun o mulțime de întrebări la care am rămas în mare parte fără răspunsuri (sper că a doua carte le va elucida).

Alte personaje secundare demne de notat sunt Auri, fata care locuiește în tunelurile de sub Universitate, Simmon și William, prietenii de nădejde a lui Kvothe care nu își pot explica ce a văzut acesta la caracterul atât de crud al lui Denna, dar și Ambrose – băiatul de bani gata care va deveni dușmanul capabil să atenteze la viața lui Kvothe, totul pornind de la o discuție aparent banală și ușor de trecut cu vederea. Oh, am uitat să o menționez pe Fella, una din fetele care lucrează la arhiva din Universitate, care în ciuda timidității ei nu ezită să îi rămână eroului datoare cu o favoare. Profesorii care predau diverse abilități sunt și ei foarte bine conturați, unora evidențiindu-li-se caracterul coruptibil în favoarea studenților cu mai mult influență, dar și îngâmfarea în fața studenților începători. Alții sunt descriși ca fiind glumeți și adesea vorbind în doi peri, părând complet nebuni.

Dacă la prima vedere am crezut că această carte nu este plasată într-un univers complet fantastic, această crezare a fost contratacată spre finalul cărții, acolo unde cititorului îi sunt dezvăluite elemente cu adevărat fantastice: demoni, dragoni și zâne. Se pare că prima carte este doar începutul (evideeeent) și că a doua va explora mai mult ”fauna” din The Four Courners of Civilization.

După ce am descris în atât de multe cuvinte atât de puține lucruri despre această carte, cum mi-aș putea dori să nu apară un întreg serial care să relateze povestea lui Kvothe? Pe parcursul cărții sunt presărate fragmente de melodii antice, transmise în folclor din generație în generație, care vorbesc despre iubire, patimă, dușmani, demoni precum Chandrian. Mare parte din ele sunt amintite chiar de eroul principal, cel care stăpânește cu măiestrie arta cântatului la lăută. El este cel care prezintă și istoria apariției Chandrian-ului, dedicându-i acesteia un întreg capitol din povestea existenței sale. Lacrimile nu m-au năpădit niciodată, dar am fost adesea pusă în situația de a îmi dori cu ardoare să aud versurile pe linie melodică și să simt sentimenele descrise de Kvothe în momentul ascultării acestora. Voi ați mai auzit vreodată de cântat la lăută fără o coardă? Oare cum ar suna? Oare simți diferența? Cum te simți atunci când observi că cel care se chinuie să îți transmită emoție prin intermediul muzicii observă că e pe cale să i se destrame instrumentul? Vălelei, câte întrebări care nu își vor afla niciodată răspunsul fără apariția unei ecranizări care să urmeze cursul firesc al cărții.

Nu cred că rămâne loc de îndoială atunci când spun că recomand cu toată inima să citiți această carte. Luați întreaga serie, prețuiti-o și iubiți-o. Nu este o lectură greoaie deloc, citindu-se destul de repede. Trebuie doar să nu fiți leneși și să citiți constant, nu o dată la 2 săptămâni ca mine și o veți termina în 3 zile (știu pe cineva care a făcut-o). Ideea e că se poate și nu trebuie să vă lăsați intimidați de diminesiunile ei (700 de pagini).

Nota: +5/5

     Vă las mai jos un mic fragment, care sunt sigură că vă va convinge mai mult decât ceea ce am scris eu aici să citiți cartea. Nu vă lăsați amăgiți de umorul presărat de-a lungul poveștii. La urma urmei, aceasta este o tragedie.


Perhaps the greateast faculty of our minds possess is the ability to cope with pain. Classic thinking teaches us of the four doors of the mind, which everyone moves through according to their need.

First is the door of sleep. Sleep offers us a retreat from the world and all its pain. Sleep marks passing time, giving us distance from the things that have hurt us. When a person is wounded they will often fall unconscious. Similarly, someone who hears traumatic news will often swoon or faint. This is the mind’s way of protecting itself from pain by stepping through the first door.

Second is the door of forgetting.  Some wounds are too deep to heal, or too deep to heal quickly. In addition, many memories are simply painful, and there is no healing to be done. The saying ‘time heals all wounds’ is false. Time heals most wounds. The rest are hidden behind this door.

Third is the door of madness. There are time when the mind is dealt such a blow it hides itself in insanity. While this may not seem beneficial, it is. There are times when reality is nothing but pain, and to escape that pain the mind must leave reality behind.

Last is the door of death. The final resort. Nothing can hurt us after we are dead, or so we have been told.


Cartea o puteți în limba engleză de AICI. (nu se mai găsește în limba română)

 

Anunțuri

2 gânduri despre “Cronicile Ucigasului de Regi: Numele vântului, de Patrick Rothfuss – Recenzie

  1. O carte foarte buna, a carei lectura m-a incantat si drept urmare am prezentat-o si eu pe blogul meu, de asemenea si continuarea ei „Teama inteleptului”. Te felicit pentru prezentare si ma bucur ca ti-a placut, are un farmec aparte. O recomand si eu!

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un gând bun :3

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s