Ce ne spunem când nu ne vorbim, de Chris Simion | Recenzie

Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă şi să se ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează iubitul, părinţii, prietenii… tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată. După doi ani, îşi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate aşteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin urmare, în viaţă. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu peşti-emoţii, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedeşte a fi acum ceva banal, deloc esenţial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după această jupuire e sinele. Dacă primul diagnostic a fost greşit sau dacă şi-a inventat povestea doar ca să fugă de realitatea în care era… nu mai contează atâta timp cât, însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să ne recompunem, am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna.

Sinceră să fiu, în ciuda numeroaselor recenzii pozitive pe care le-am citit, Ce ne spunem cand nu ne vorbim nu m-a impresionat deosebit de mult.Deși autoarea are un stil deosebit de a scrie, cu multe metafore,utilizarea lor excesivă încarcă foarte mult textul. Mult prea mult. Nu sunt sigură că am învăţat ceva deosebit din această carte. Cu siguranță Chris Simion doreşte să transmită cititorului o idee, dar eu nu am reuşit să o percep în deajuns de bine.

---

 „Când eşti pe un drum cu sens unic, fără cale de întoarcere, fiecare secundă te costă altfel. Moartea îmi zâmbeşte din colţul camereu. Mi-ai şoptit toată copilăria că viaţa trebuie să fie o eternă lecţie în care să ne pregătim să murim.”

---

Cartea reprezintă de fapt o conversaţie realizată prin intermediul unor mail-uri, fără ca protagoniştii să îşi vorbească în realitate deloc. Aceştia sunt numiţi sugestiv Floarea Soarelui şi Zmeul Albastru. Ne putem da seama că ei sunt elemente opuse, Floarea Soarelui trăind şi aspirând spre lumină şi spre marea dragoste, în timp ce Zmeul Albastru  preferă obscuritatea. Obscuritatea Zmeului se traduce în carte prin faptul că el ajunge să o înşele pe Floarea Soarelui în lipsa ei. Cu toate acestea nu poate tăia cordonul ombilical ce le leagă atât de strâns sufletele. Oricât ar încerca să scape de imaginea ei, mereu aceasta reapare, producându-i un comportament oscilant şi pendulativ pe parcursul cărţii: sunt mail-uri când îi spune cât de mult o iubeşte şi mail-uri când o reneagă şi o îndepărtează din calea sa.

---

”Mă auzi? Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreşte. În fiecare răsărit de soare există ceva frumos. Călătoria aceasta nu poate avea sfârşit.”

---

 Poate că Floarea Soarelui şi Zmeul Albastru putem fi oricare dintre noi. Poate că personajele rămân fără nume tocmai pentru a putea empatiza mai uşor cu ele. Cert e că eu nu m-am regăsit în niciunul dintre personaje. Iubirea celor doi mi se pare absurdă şi clişeeică. Oamenii nu îşi vor scrie niciodată sute de mailuri în care să vorbească doar în metafore. Nu îi poţi spune unei femei ca o iubeşti, ca mai apoi să o înşeli, după care să îi trimiţi un e-mail şi să îţi ceri iertare, spunându-i că voi doi sunteţi suflete pereche şi totul a fost doar o rătăcire. Povestea este foarte încurcată. Cred că dacă aş reciti-o din nou, aş înţelege mai multe. Dar nu am timpul necesar să fac asta.

Nota: 3/5

---

Dacă voi aţi citit cartea, aştept să îmi spuneţi ce aţi înţeles voi din ea. În felul acesta poate îmi veţi stârni dorinţa de a o reciti.

Alina Talaba